Interviu cu o profesionistă: Carmen Sache, psiholog și psihoterapeut integrativ

1. Mă bucur că ai acceptat invitația de ne acorda un interviu! Carmen, spune-ne câteva lucruri despre tine.

Mulțumesc, mă bucur și eu să fiu aici! Sunt Carmen, sunt mamă și sunt psihoterapeut integrativ, și cred că aceste două roluri se hrănesc una din alta mai mult decât mi-aș fi imaginat vreodată. În cabinet învăț constant despre oameni, despre cum se construiesc și se vindecă legăturile dintre noi, iar acasă pun în practică, zi de zi, exact ce înțeleg din munca mea. Drumul meu până aici a fost unul neașteptat, am pornit din filosofie, am trecut prin mediul corporate și prin educație, și am ajuns, cumva firesc, la ceea ce simt azi că e locul meu: să însoțesc oamenii aproape, în ceea ce trăiesc cu adevărat.

2. De când te pasionează psihologia? Care a fost începutul tău de drum?

De fapt, drumul meu spre psihologie a pornit din filosofie; m-a fascinat mereu întrebarea despre ce înseamnă o viață bună, cum luăm decizii, cum construim sens. Dar cred că momentul de cotitură real a fost perioada în care am predat la liceu. Am văzut de aproape cât de multă nevoie de îndrumare și de sprijin emoțional au copiii și adolescenții, cât de puține instrumente li se oferă pentru a-și înțelege și gestiona trăirile. Atunci mi-am dat seama că vreau să fac mai mult decât să transmit informație, vreau să însoțesc oamenii mai aproape, în ceea ce trăiesc, în durerile şi bucuriile lor. Așa am ajuns la psihoterapie şi psihologie clinică..

3. Crezi că în România, în momentul de față, oamenii au din ce în ce mai multă nevoie de terapie?

Cred cu tărie că da, și nu neapărat pentru că oamenii ar avea mai multe probleme decât aveau înainte, ci pentru că, în sfârșit, începem să avem curajul și limbajul necesar să vorbim despre ele. Stigma s-a mai redus, informația circulă mai liber, iar oamenii încep să înțeleagă că a merge la terapie nu înseamnă că ești stricat, defect, ci că vrei să te înțelegi mai bine. Ca mamă, văd asta și din perspectiva următoarei generații, copiii de azi cresc într-o lume mult mai rapidă, mai încărcată informațional, iar nevoia de sprijin emoțional, de acasă și, uneori, de la un specialist, e reală și tot mai vizibilă.

4. Cum lucrezi tu cu pacienții? Ai o notă individuală care simți că îți aduce unicitate?

Lucrez integrativ, ceea ce înseamnă că nu mă limitez la o singură direcție teoretică, ci adaptez abordarea la persoana din fața mea, pentru că fiecare om are o poveste unică și are nevoie de un limbaj potrivit lui, nu de o rețetă generală. Cred că background-ul meu în filosofie și etică îmi aduce o atenție aparte la sensul pe care fiecare persoană îl caută în viața ei, nu doar la simptom. Iar experiența din mediul corporate și din educație m-a învățat foarte multe despre comunicare, despre cum să creez un spațiu în care omul din fața mea se simte auzit cu adevărat, fără judecată.

5. Ce categorii de oameni au cea mai mare nevoie de terapie și cu ce categorii lucrezi tu cel mai des?

Lucrez cu copii, adolescenţi, adulți aflați în tranziții importante de viață, schimbări profesionale, relaționale, de identitate, și cu persoane care se confruntă cu dinamici de familie complicate, unde tiparele se repetă de generații. Am și experiență în psihooncologie, așa că am avut privilegiul să însoțesc oameni și familii în momente de mare vulnerabilitate, legate de boală, unde terapia devine un sprijin esențial, nu un lux. Dacă ar fi să spun cine are cea mai mare nevoie de terapie în general, aș spune că sunt oamenii care au învățat de mici să se descurce singuri și să nu ceară ajutor, și tocmai ei sunt cei mai greu de convins să facă primul pas.

6. Crezi că există o tendință generală de negare a nevoilor emoționale? Dacă da, există o anumită categorie sau generație care face asta mai des?

Da, foarte clar. Generațiile mai în vârstă au crescut cu ideea că emoțiile sunt un lux sau chiar o slăbiciune, nu tu ai probleme, uite ce a trăit bunica ta, e o frază pe care mulți dintre noi am auzit-o. E o negare transmisă transgenerațional, și de aceea lucrez mult cu tiparele de familie, pentru că multe dintre aceste blocaje nu se nasc cu noi, le moștenim. Pe de altă parte, generațiile tinere sunt mult mai deschise să numească ce simt, ceea ce e minunat, dar uneori acest lucru vine cu o presiune diferită- aceea de a fi mereu bine și conștient pe rețele.

7. Care este părerea ta despre instrumentele terapeutice care pot ajuta și însoți oamenii în timpul, dar și după terapie, cum ar fi jurnalul terapeutic, bijuteriile anti-stres?

Le privesc ca pe niște punți foarte utile între ședințe. Terapia se întâmplă o oră pe săptămână, dar viața se întâmplă în tot restul timpului, și e important să existe instrumente care să ne aducă aminte, în momentele grele, de ce am lucrat în cabinet. Jurnalul terapeutic, de exemplu, ajută foarte mult la a crea un obicei de reflecție și de conectare cu tine însuți, iar o bijuterie antistres poate fi acel mic ancorare fizică, o atingere, un obiect tangibil, care te aduce înapoi în prezent când anxietatea preia controlul. Nu înlocuiesc terapia, dar o susțin frumos.

8. Din punctul tău de vedere este bine ca oamenii din ziua de astăzi să se informeze despre sănătatea mentală și despre cum se pot ajuta pe ei înșiși? Care crezi că sunt cele mai bune metode?

Absolut, cu o singură condiție, să se informeze din surse de calitate, nu doar din reels de 30 de secunde care simplifică prea mult lucruri complexe. Cititul, podcasturile făcute de specialiști, jurnalul personal, mișcarea, timpul petrecut cu adevărat prezent alături de cei dragi, toate astea contează enorm. Dar cea mai bună metodă rămâne, până la urmă, curiozitatea onestă față de tine însuți: să te oprești din când în când și să te întrebi cu adevărat ce simți și de ce, fără să sari direct la soluție.

9. Ce încurajezi să facă oamenii odată ce au ieșit din cabinet? Crezi că lucrul în afara ședințelor de terapie este important?

Enorm, aș spune chiar esențial. Îi încurajez pe cei cu care lucrez să ducă mai departe, în viața de zi cu zi, ce descoperim împreună, fie printr-un jurnal, fie prin exerciții mici de conștientizare, fie doar printr-o intențiesimplă, de genul săptămâna asta observ când mă simt copleșit și mă opresc un minut. Ca mamă, aplic același principiu și acasă- copiii învață prin ce trăiesc, nu doar prin ce li se spune, așa că munca aceasta continuă, discretă, dintre ședințe, contează la fel de mult ca ora petrecută în cabinet.

10. O ultimă întrebare: ce îți place cel mai mult la ceea ce faci?

Momentul în care văd pe cineva realizând, cu voce tare, un lucru pe care îl purta de ani de zile fără să-l fi numit vreodată. E un privilegiu enorm să fii martor la asta. Îmi place și că fiecare zi îmi aduce ceva nou de învățat despre oameni și despre mine, după atâția ani de drum, prin filosofie, corporate, educație și acum terapie, simt că, în sfârșit, fac exact ce trebuia să fac.